Claudiu Bîrsan
Ar trebui să încep prin a spune că Leonard Cohen este artistul meu preferat (mă refer la muzică, pentru că l-am descoperit prin intermediul muzicii, abia mai apoi prin al poeziei), dar am spus asta de câteva ori pe acest blog, așa că n-o să repet.
Romanul “Un balet de leproși” și prozele scurte din acest volum au fost scrise în perioada 1956-1961, dar au fost publicate postum, abia în 2022, în Canada, fiind traduse și la noi de Radu Pavel Gheo. Au apărut abia acum pentru că la vremea scrierii lor au fost respinse de către edituri de la publicare, iar ulterior Cohen nu a mai insistat pentru publicarea lor, deși s-a mai referit sporadic la ele în interviurile acordate.
Apropiații lui Cohen știau însă de ele, au avut acces la ele. Prima dată am aflat de existența lor din biografia lui Leonard Cohen, scrisă de Liel Leibovitz (”Hallelujah. Rock & Roll, izbăvire și viața lui Leonard Cohen”). Referindu-se la roman, acesta îl considera unul ”…nefericit, cu personaje unidimensionale, care cu greu își lasă descoperite ritmurile interioare”. Dintre prozele scurte, acesta remarca schița ”Sfântul Jig”. Trebuie precizat însă că ele au fost scrise într-o perioadă care pentru Cohen a fost una de căutări atât ale personalității sale cât și ale vocației sale artistice.
În legătură cu titlul romanului, vreau să remarc că, mai ales la începuturile creației sale, autorul și-a intitulat volumele de poezii sau romanele folosind metafore ce redau categorii de oameni damnați, proscriși, marginali, folosite de cele mai multe ori în contexte oximoronice: ”Parasites of Heaven”, ”The Energy of Slaves”, ”Beautiful Losers” și, iată, ”A Ballet of Lepers”, care semnifică aspirația spre a ignora sau a depăși o condiție umană precară.
Cine sunt ”leproșii” din roman? Sunt oameni descărnați de sentimente, desacralizați, oameni care doar mimează sentimentele, iubirea, care produc suferință celorlalți și chiar se delectează cu suferința produsă celorlalți. Sunt oameni proscriși care străbat orașul nebăgați în seamă, de condiție socială precară (locuiesc în pensiuni modeste, au slujbe modeste, care-i condamnă la rutină). Își creează între ei ierarhii fragile, artificiale, meschine, în care cei mai nedreptățiți de soartă sunt condamnați: ”Oare ce imbold implantat în noi ne face să-i detestăm pe cei slabi și urâți? Ce povești cu călăreți superbi și fete delicate ni s-au spus ca să ne împingă să-i persecutăm pe cei neputincioși, pe cei grosolani, pe cei înfrânți? De ce avem aceleași cuvinte cu care să descriem frumusețea trupului și frumusețea sufletului? Legendele acelea ale creștinismului cu frumusețea celor obidiți și schilodiți, cum de s-au risipit de tot…?”. Mesajul este cel din poezia ”Everybody knows”: ”the war is over…and the good guys lost”, ”the poor stay poor and the rich get rich” și conține inclusiv o meditație sobră, rece asupra condiției umane în societatea modernă. În acest univers închis, iubirea pare singura cale pentru personaje de a-și depăși condiția (”…but love’s the only engine of survival” – va spune Cohen într-un alt poem). Personajul principal, nevoit brusc să împartă o cameră dintr-o pensiune sordida cu bunicul său apărut de nicăieri (neștiind sigur dacă este bunicul său, de fapt) și ocazional cu iubita sa, simte o plăcere sadică de a provoca suferință unui coleg de muncă, iubitei sale sau unui modest manipulant de bagaje întâlnit întâmplător în aeroport.
Romanul este scris la persoana I singular, iar aluziile autoreferențiale, autobiografice sunt mai mult decât evidente (relația cu bunicul, experiențele erotice), la fel ca în celelalte două romane, în special ”Joaca preferată”.
Mai bune decât romanul mi s-au părut prozele scurte. La fel ca în roman, temele predilecte pe care le abordează acestea sunt: dimensiunea duală, mistică/sacră și profană, a sexualității (”…one hand on the hexagram/ And one hand on the girl” – scria Cohen într-o poezie. De altfel, în desenele sale, pe coperțile volumelor de poezii sau ale albumelor sale, printre alte simboluri grafice, Cohen creează o hexagramă – ”steaua lui David”, simbol al religiei iudaice și al identității evreiești- din două inimi îngemănate.
De asemenea, începutul debordând de erotism al cap. II din roman este scris în maniera ”Cântării cântărilor”.), alienarea individului în societatea dezumanizantă, reinterpretarea unor mituri biblice (Maria Magdalena în ”Sfântul Jig”, răstignirea în ”Ciudatul băiat cu ciocan”), relațiile, uneori conflictuale, dintre părinți/bunici și copii. Toate acestea combinate cu o doză substanțială de umor specific lui Cohen (în special povestirile care-l au ca personaj principal pe dl. Euemer) și cu profunde accente autobiografice (de exemplu ”Ceremonii”).
În ”Poveste de pe o insulă grecească” Cohen redă o parte din atmosfera insulei Hydra, insulă pe care el înuși și-a cumpărat o casă și a trăit în anii 60, renumită pentru prezența unor artiști boemi din toată Europa și nu numai, pentru stilul de viață libertin, hedonist, eliberat de încorsetările normelor sociale rigide și ale ideilor preconcepute. În personajul principal, Sidney Gearston, este ușor de ghicit scriitorul australian George Johnston, cel care împreună cu soția sa, scriitoarea Charmian Clift, au constituit nucleul acelui grup de artiști rebeli (despre asta am mai scris pe acest blog în recenzia la cartea ”Un teatru pentru visători” de Polly Samson).
Ce m-a frapat încă de când am citit romanele lui Cohen este asemănarea izbitoare cu lumea, cu personajele, cu temele cărtilor lui JD Salinger (romanul ”Joaca preferată” mi s-a părut apropiat de romanul – cult ”De veghe în lanul de secară”). În perioada în care Cohen a scris romanul și prozele din acest volum, Salinger își publicase deja cele mai importante proze, devenind în scurt timp un scriitor celebru, și mi se pare evidentă influența acestuia pe care o regăsim în aceste scrieri de tinerețe ale lui Cohen, mai ales prin teme precum alienarea individului, pierderea inocenței, personajele hipersensibile, nevrotice.
Prozele din acest volum nu reprezintă nici pe departe un vârf al creației lui Cohen. Ele au fost scrise în tinerețe, într-o etapă a vieții în care acesta rătăcea, oscila între diverse formule de exprimare artistică sau pur și simplu se întreba dacă avea cu adevărat vocație artistică. Poate chiar timpul petrecut pe insula Hydra și câteva întâlniri providențiale de acolo, începând din 1960, să-i fi schimbat oarecum perspectiva… (din această perioadă datează câteva dintre cele mai frumoase poezii, dar si unele schițe din acest volum). Cert este însă că aceste proze conturează un univers specific lui Cohen, ne aduc mai aproape de atmosfera anilor în care acesta începea să se definească din punct de vedere artistic și, ceea ce mi se pare foarte important, prin pronunțatele accente autobiografice, evidențiază modul în care autorul a reușit să asimileze micile sau marile detalii din biografia sa care l-au marcat ca artist și ca om de-a lungul vieții și care l-au transformat într-un profet al zilelor noastre, plin de paradoxuri, un profet al speranței chiar când era plin de dezamăgiri, un profet al trăirii sacre, religioase, chiar când era atras în mrejele iubirii senzuale, care trăia ca un hedonist, dar gândea ca un călugăr budist, un profet care și-a dus misiunea până la capăt, deși tot timpul a crezut că a ratat-o (versurile de pe ultimele albume trădează o senină resemnare: ” I’m traveling light/It’s au revoir/My once so bright/My fallen star//I’m running late/They’ll close the bar/I used to play/One mean guitar//I guess I’m just/Somebody who/Has given up/On the me and you”, ” I don’t need a reason/For what I became/I’ve got these excuses/They’re tired and lame/I don’t need a pardon,/There’s no one left to blame/I’m leaving the table/I’m out of the game”).
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com
[…] traduse și la noi de Radu Pavel Gheo. Au apărut abia acum pentru că… Articolul Raftul cu carte: Un balet de leproși. Un roman și câteva povestiri – Leonard Cohen apare prima dată în Magazin Sălăjean. Citeste mai […]